Oameni si soareci la Gara de Nord

Este, deja, noapte, iar la Gara de Nord din Bucuresti, paznicii au inceput sa goleasca peroanele de calatorii intarziati, de cersetori, de prostituate si copii ai strazii, si sa ii aduca in cele doua sali de asteptare. Dincolo de Comenduirea MApN a garii, un flacau botos, cu surtuc si sapca americana pleznita smechereste peste ceafa ingusta, impinge un carucior si ingana un cantec de leaganul ocnei: "Bucuresti, Gara de Nord, m-a facut un vagabond, pe prieteni sa-i iubesc, pe dusmani sa-i usurez, portofele, lanturi grele, maaa...".

La Gara de Nord, hamalii onesti au disparut de mult timp, lasand loc unei specii noi - spilerii de peron, cei care vin cu caruciorul de-acasa, care se fac luntre-punte pentru clientii
cu mangoti, care ofteaza din toti rarunchii cand nu au nimic de praduit. Aici apar mereu specii, culturi, paturi sociale si insectare noi, in functie de punga guvernelor si a calatorilor din tren.
Ce mai e prin lume
Asezati pe bancutele crapate, doi batranei isi impart amintirile, dar si o sticla de vodca, aproape golita. "Nae?", maraie unul dintre ei. "Eu sunt de la Targsorul Vechi, din Prahova, da' Nae lucra la Brazi, ma-ntelegi? La rafinarie! Ala mergea la serviciu cu pufoaica intr-o sacosa si acolo inmuia pufoaica in mitilic, asta e un alcool cu care cureta el motorasele. La sfarsit, cand se-ntorcea acasa, Nae storcea pufoaica si strangea mitilicul ala in sticle, il facea cu apa si zahar. Le dadea la toti sa bea, si bea toti!". Mai incolo, langa café-barul garii, o tiganca tanara vorbeste la telefonul mobil si ranjeste, cand si cand, cu subintelesuri, spre aia din jur. "Sokeres? Kaigeos? Tu iubirel obari?", toaca melita. "Tu iubirel o dragondel? Na sovan but liberatut...". Langa ea, o alta se roaga de-o cafea catre un bodigard oaches. Zice ca-i din Constanta si ca a venit "o fuga" pana-n Capitala, la Gara de Nord, sa vada "ce mai e prin lume".
"Cu salteaua pe mare. Si nimic alta!"

"Ma cheama Anghel, is haladita de-a lu' Saceanu, am facut gara Galati, am facut gara Constanta si fac Gara de Nord, nu scapa nimeni, ne mancam fratii sa nu ne mananca altii", se prezinta ea. Saceanu este un interlop despre care se zvonea ca, fiind analfabet, conducea masini cu "intelegerea" unora de la politia constanteana. Paznicii din jurul tigancii Anghel fac haz: "Iar faci, fa, figuri? Elodia cu icter". Angheleasa se misca intepata pe scaun. "Sa-mi moara ce-am mai scump, am pasaport international din '85, manca-t-as coaele matale, frichi-frichi, care ma merita, ala e barbat, da' sa-mi aduca si salteaua, sa plecam pe mare! Sa fugim, teteo, pe mare!". Ideea de plutire si de libertate o tintuieste pe Anghel in fata micului bar si ii elibereaza respiratia: "Cu salteaua pe mare, nimic alta decat salteaua pe mare", murmura ea, cu narile dilatate. In jur nu este, insa, decat fier mort, aer murdar, ostilitate si jegul unei epoci care a innegrit inclusiv peretii Garii de Nord din Bucuresti
.
"La sanatoriu si-un brad verde!"
"Vin de la Tunari, p...a mea! Ma duc in p...a mea, la Floresti!", zice omul, protapit la peronul 9. E slab, adus de spate, iar chelia si nasul coroiat il arata ca pe un vultur jumulit. Uneori, are accese de furie, iese din sala de asteptare in fata tuturor si, privind parca spre tabela cu mersul trenurilor, tine discursuri scuipate, cu ochii sclipind de rautatea amintirilor. "Fotbalul se joaca in unspe. Judecatorii sa se faca-n p...a mea, fermieri. Rahat! M-au parasit toti! Cu casa. Merg la sanatoriu si-un brad verde!", recita el in fata multimii, pe nerasuflate, dar nimeni nu il baga in seama. Omul adus de spate a avut sau are nervii cedati, a avut sau are TBC, iar doctorii i-au dat o trimitere la un sanatoriu de deal, din Floresti - Prahova. Inauntru, in sala de asteptare a Garii de Nord, un spectacol uman moale si descompus de caldura, se desfasoara cu usile deschise. Sala are aer conditionat dar nimeni nu stie unde-i "teleco­manda", iar caldura si miasmele sunt suverane. E trecut mult de miezul noptii: paznicii garii au format un cerc la iesirea din sala si flecaresc acum despre suflet si vesnicie, iar prin tricourile negre li se profileaza spondiloza si burtile. Cand si cand, unul dintre ei intra pe culoarul ingust format de trupuri si scaune, si amusineaza prin unghere, sa vada ce mai e: nu mai e nimic, doar miroase iute a transpiratie, a piele batrana si a mucegai de paine. Omul ciuleste si urechile, parca ar astepta sa auda si un rontait de soarece. In fundul salii, cativa tineri s-au intins direct pe podea, cu niste ziare "Libertatea" sub ei: fetele dezbracate de pe prima pagina le tin de cald, iar unul geme uleios prin somn. La rastimpuri, un bodigard fluiera ascutit un caine care alearga printre peroane: Max, ciobanescul german, pare singura fiinta aflata in libertate aici, in Gara de Nord a capitalei pseudo-europene Bucuresti.
Mereu, la clasa a doua
Se numeste Todorana Lucian, din satul Sanlazar, comuna Chislaz - Bihor. Locuieste la trei aruncaturi de mistret de domeniul Balc, locul unde miliardarul Ion Tiriac isi face vanatorile. "In padurea de la Balc, inainte vreme faceau aplicatii
militarii de la Marghita", povesteste el, in timp ce merge schiopatand spre peronul 10. E aproape dimineata si lumea incepuse sa iasa din salile de asteptare. "La sfarsit, se imbatau si-si uitau acolo mar­mitele cu mancare, le aduceam noi in sat. Pe urma, le cautau aia prin sat si le inapoiam, ca - deh! - era armata, iar noi trebuia sa ne facem datoria catre tara", tranteste bihoreanul, cu un soi de imbatosare ca, uite, na!, si el, Todorana Lucian, a fost candva util sistemului unificat de aparare a patriei. In jurul lui Todorana, lumea incepe sa miste: vin zorile, este dimineata, iar oamenii incep sa iasa din salile de asteptare, pandind spre peroane. Multi dintre ei vor pleca astazi mai departe, spre casele
lor, cu certitudinea ne­marturisita ca si-n viata, si-n tren, vor calatori mereu la clasa a doua.
" ...Armata nu da doi bani"
"Am facut armata la Centrala Atomica, la Cernavoda", reia el. "O fo' greu, tare greu: campusul nost' era intre oras si Centrala, si cand era frigul mai mare, de inghetau tate tevile, ne barbieream si cu urina, ca n-aveam apa in unitate". La multi ani dupa aceea, Todorana avea sa-si aminteasca de acele geruri, de pe patul unui spital, unde fusese adus de la o alta unitate militara. "Acu' fo doi ani eram cu conventie civila, la unitatea militara de mecanizate din Marghita - Bihor. In '97, luasem de la mina (salarii) compensatorii si ca sa nu stau acasa, de bolund, m-am dus la o cariera de carbune, ca zilier. Dupa aceea, ma rog frumos, prin 2007, m-am angajat la unitatea militara de la Marghita. Intr-o zi, un preten al coman­dantului ma roaga sa-i curat cisterna de combustibil, ca o sa-mi dea 10 milioane. Am zis ca da, ca o curat. Am intrat inauntru cu spaclul, ca era de munca
. Atunci cand a explodat gazele din cisterna, am luat foc. Ardeam. Strigam si ardeam. Nici nu eram de mult timp la unitate, venisem de doua luni la GAZ, la crescatoria de animale, ca aveau acolo si cai, si porci, si vite. Mi-au ars picioarele atunci, iar acu' fac drumuri la Bucuresti, prin doctori, sa ma repar. Si Armata nu da doi bani pe asta".